alerg. de-a lungul begăi, râul orașului. nici n-o vezi cum curge, nici n-o simți. curge agale, netulburată. stau pe pe dig și privesc apa.
o numesc “maro de bega”. învăț un cuvânt nou: splaiul. digul. și alerg.
pe un drum curat, dudele strivite de pe asfalt au fost îndepărtate de femei rome cu mături de lemn.
acolo sub duzi unde înainte era alunecos, acum au rămas doar niște pete mov închis.
alerg. în umbra copacilor, unde canicula e mai suportabilă.
cu fiecare oră care trece, cu cât urcă mai mult soarele, se face tot mai cald. mă bucur de prospețimea dimineții. un vaporetto, o mică barcă, trece pe lângă mine. dansează învârtindu-se prin apele begăi.
acum pot s-o văd cum curge.
pe toți vizitatorii mei îi invit la o plimbare cu barca.
costă un leu să mergi de la stația catedrala mitropolitană până la stația mihai viteazul pe râu în sus și încă un leu- pe care îl dai la capătul de linie- să te întorci. de acolo, în direcția catedralei și pe jos prin parcuri mai departe înspre orașul vechi.
micile mele ture de oraș. urmează o vizită din regatul unit.
o prietenă dramaturgă cu care o să conduc un workshop. pentru un grup de tineri din baden-württemberg. vin în vizită. vor să repovestească istoriile dunării dintr-o perspectivă tânără.
pe o bancă din parc, lângă râu, stau câțiva pescari. mă întreb oare ce pești o să prindă. un pirat face cu mâna. din parcul de copii, mereu un vapor de pirați din lemn maro închis pornește în larg.
