de David Mihuța, participant la atelierul de scriere creativa
ții în brațele tale de piatră cutia cu toate amintirile mele. Tot ceea ce are valoare pentru mine plutește ca o fantomă între pereții tăi.
Încă mai pot auzi râsetele, plânsul, dar mai ales tăcerea. Trecătorii își pierd chipurile, contururile lor se contopesc și îmi îngrădesc drumul spre casă. Din când în când, un claxon străpunge bariera curgătoare cu culori, cu culori vii, strălucitoare, din acelea care nu mai există decât în acele vise care se repetă din când în când, visele în care soarele strălucește mereu.
Se deschide o oglindă. În ea, văd un copil care se joacă. Are un leucoplast pe braț.
Amintirea se dizolvă. Călătoria spre casă continuă. Clădirile, străzile și parcurile voastre, pe care le-am văzut în fiecare zi, mi se par mai ciudate ca niciodată. Mă privesc în gol peste zidul fără chip.
Traseul devine din ce în ce mai lung și trece pe lângă casa mea. Mă duce în afara orașului… în câmp.
Privesc în urmă, vechiul drum este acum un fir care se subțiază la fiecare pas, din ce în ce mai subțire, dar nu se rupe niciodată.
Timișoara mea, tu nu mai ești a mea, dar eu voi fi mereu al tău.
