bine ați venit la timișoara! salut un grup de femei din viena, care după 9 ore de mers cu mașina au ajuns în sfârșit aici.
cinci femei, pensionare sau în curând pensionare. blond-gri, gri-alb, gri deschis, gri închis, argintiu. ulli, gudrun, helga, martina, eva.
le îndrăgesc pe loc. în următoarele zile, în calitate de cronicar, le arăt orașul.
mâncăm la calul alb. un tur al orașului intensiv cu benny. mâncăm la lloyd. seara
romeo & julieta ca dans fără cuvinte.
duminică: hramul bisericii din bacova.
nu sunt șvab
nu sunt șvab bănățean
nu sunt sas
sas transilvănean
nu sunt landler
țipser
spun ele
sunt eu
pentru că
pentru că limba mea maternă are așa o culoare
dialectul ăsta, sau limba s-a depus în capul meu și de acolo pe limbă. poate fi doar una. doar sunt alcătuit și din celelalte limbi.
stau în arșița amiezii. ferindu-mă de soare cu umbrela neagră.
așteptăm parada costumelor populare ale germanilor din banat, e sărbătoarea lor.
n-am înțeles-o niciodată. slăbiciunea asta pentru costume populare. n-o s-o înțeleg niciodată.
mi se pare stranie. conservarea asta a tradițiilor.
chiar și în regiuni în care nu se purta costum popular. costum german. și mă refer la locul de unde venim noi.
singurul costum popular în care am văzut-o vreodată pe mama, într-o fotografie de când era tânără, e portul maramureșean. cu bluză albă și fustă în dungi roșii și negre. și basma. în picioare balerini albi.
pe bunica mi-o amintesc doar elegantă la costum și cu pălărie ca regina angliei.
sau în capot sau în rochie de casă.
super. ulli e încântată. ce lejer. cum defilează în costumele lor populare. zâmbește cu gura până la urechi. se bucură. eu mă împotrivesc. dar ea spune că portul popular poate fi lejer. îmi povestește despre frizura ei cu creastă roșie și de bocancii ei de parașutist vopsiți în roz și galben pe care îi purta cu rochia bavareză.
atunci în anii 80.
să nu iau totul atât de în serios. să nu mă gândesc mereu la ceva etnic, la reînvierea tradiției sub național-socialiști.
e tradiție. și atâta timp cât reflecți tradiția, îți e îngăduit. totul se poate.
defilarea asta ciudată. fanfara. chiuiturile.
bărbații merg în marș spre școală, în două rânduri, în costum negru și cu pălării împodobite. să le “ia” pe fete. fetele tinere în port popular, în rochii care le deformează trupurile, le fac să arate ca niște clopote.
mă uit mai atent la rochiile lor. mă gândesc că portul popular e ceva modern. care trece drept vechi. care se preface că trece drept vechi.
vechi de secole. tot ce se preface că e vechi de secole e dantelă de plastic.
dacă stau să mă uit mai bine: dantelă de plastic made in china, ușor inflamabilă și ermetică și favorizând transpirația.
deci stră stră stră stră bunica cu siguranță n-a purtat așa ceva niciodată.
șirul de costume populare se rearanjează. acum se defilează în perechi.
în fața școlii, de fiecare dată femeie cu bărbat. doi câte doi.
în fața școlii doi câte doi de-a lungul străzii principale din sat, închisă circulației, mai întâi în sus, pe urmă în jos, mereu cu fanfară și chiuituri, spre biserică.
câteodată perechile sunt formate din două femei.
are un aer conservator. atât de conservator.
dar încerc să arunc o privire nouă.
bărbații cu pălăriile lor frumos împodobite care mergeau adineaori doi câte doi.
cele două femei care defilau împreună.
ar putea fi perechi.
de ce nu? doar pentru că privirea heteronormativă îmi dictează altceva?
pentru că privirea heteronormativă impune asta de secole.
îmi spune: asta nu e voie. n-am voie să interpretez așa. pentru că bărbații merg să le ia pe femei.
dar: bărbații aranjați, frumos mirositori în costumele lor negre și cămășile albe cu pălării împodobite cu flori mergând unul lângă altul în ritm de fanfară.
bărbați mergând doi câte doi.
fanfară.
și pentru că probabil nu sunt destui bărbați, după ce s-au format perechi din bărbat și femeie evident în numele creației
aceste două femei au voie să meargă împreună. pentru că sexualitatea feminină oricum nu poate avea loc fără bărbați.
pentru că atunci când două femei se plimbă una lângă cealaltă, privirea heteronormativă le vede mereu doar ca “prietene bune”. niciodată ca pereche.
trupurile-clopot ale femeilor. stau în picioare în biserică, în partea stângă, una în spatele celeilalte.
bărbații pe cealaltă parte.
stau în picioare în timpul întregii slujbe. lângă rândurile din mijloc.
o fată aproape că leșină, se sprijină de tatăl ei. n-are voie să se așeze. poate doar să se sprijine de tată sau de spătarul scaunului. epuizată, li se alătură și sora mai mică.
se descalță. sunt peste 30 de grade, soarele arde.
MULȚUMIRI și ONOARE
1786-2011
225 ani Bacowa
pe o tablă de piatră. drumul crucii pictat pe pereți arată exact la fel ca cel din biserica catolică a orașului unde m-am născut.
mai nou, și aici are loc o asemenea sărbătoare. și toți vin de departe. în costumele lor populare. austriece și bavareze. cumpărate.
la întâlnirea țipserilor. unde am fost și eu. cu cămașa mea populară cumpărată în franken. pentru că și eu am așa ceva, după ce am fost o dată la o nuntă în costume populare.
la nunta asta din steiermark într-un castel în pantaloni de piele și cămașă populară. toți ne-am adunat acolo în costume populare.
și a trebuit să arătăm spre mire și mireasă.
după slujbă bem cafea în micuța sală de jocuri, care e în același timp cafenea și birt. ne hotărâm să plecăm mai departe.
mergem la nitzkydorf, adică nițchidorf. la casa natală a hertei müller. casa copilăriei ei. care acum e vopsită mov. unde tabla a fost montată din nou.
În această clădire s-a născut în 17 august 1953 și a copilărit scriitoarea Herta Müller (leaureată a Premiului Nobel pentru literatură in 2009).
tabla e îndepărtată tot mereu. când am fost ultima dată aici, rămăsese doar o umbră, unde azi scrie:
În această clădire s-a născut în 17 august 1953 și a copilărit scriitoarea Herta Müller (leaureată a Premiului Nobel pentru literatură in 2009).
sus pe stâlpul din beton lângă casă clănțăne berzele. perechea de berze are pui.
suntem însoțiți. o femeie ne însoțește în tăcere, își împinge bicicleta și merge pe lângă noi.
nu vorbește cu noi. doar merge pe lângă noi. o femeie romă.
ne suim în mașini.
vrem să mergem la liebling. conducem pe lângă câmpuri întinse.
în stânga și în dreapta câmpuri. orizont larg. bate un vânt răcoros. în depărtare e deja furtună. ca în fiecare zi, de la o vreme. la o anumită oră vine o ploaie torențială.
în timpul celui de-al doilea război mondial, locuitorii din liebling au fugit în vest și au ajuns în austria. alți 100 de oameni au fost deportați de aici în 1945 în lagăre de muncă din rusia. unde jumătate dintre ei au murit.
imediat o să plouă. imediat, telefoanele noastre n-o să mai scoată sunetul ăsta neplăcut de avertizare de caniculă. așa că repede înapoi la timișoara.
